Se spune că în istorie nu rămân neapărat cei care au făcut pentru prima dată un anumit lucru, ci aceia care i-au impus un sens. Același principiu a funcționat și în cazul traiectoriei lui Ion Mincu. Arhitect, inginer, profesor, iubitor de patrimoniu, Mincu nu este cel care a inventat stilul neo-brâncovenesc, dar l-a făcut să devină unul național, contribuind astfel semnificativ la evoluția arhitecturii noastre.
De viziunea lui se leagă multe clădiri din București ce au devenit între timp simboluri, adunând în jurul lor nu doar istorie, ci și povești personale – memoria emoțională a mai multor generații.
Printre acestea, probabil unul din reperele tandre ale „capitalei de-altădată” este Școala Centrală – fostul Pensionat Domnesc de Fete. Coridoarele sale enigmatice își păstrează și azi aerul nobil – căci instituția fusese proiectată pentru educația domnișoarelor din elita bucureșteană. Iar grădina interioară a clădirii rămâne o bucurie ascunsă în chiar inima unui oraș din ce în ce mai zgomotos. Dacă o privești atent, clădirea Școlii Centrale evocă sobrietatea construcțiilor mănăstirești (precum cea de la Hurezi – de pildă, o adevărată bijuterie brâncovenească), căreia arhitectul i-a adăugat tușele de ceramică colorată pe fațadă – un element ce se confundă deja cu însăși semnătura sa.
Aceleași detalii ceramice sunt prezente și în alte proiecte ale lui Ion Mincu – ce au devenit de asemenea repere în geografia neo-brâncovenească a Bucureștiului: Casa Lahovari sau „Bufetul de la Șosea” – actualul restaurant Casa Doina.
Dar în ce constă, de fapt, acest stil pe care arhitectul l-a promovat, transformându-l în cele din urmă într-unul considerat astăzi „national”?
E vorba despre o interpretare în cheia modernității a unor elemente specifice atât arhitecturii țărănești (precum coloanele din lemn în spirală, sau ceramica smălțuită și viu colorată), dar și unele ce țin de stilul vechilor case boierești – dintre care cele mai vizibile sunt arcadele în formă de acoladă și mai ales pridvorul – probabil cel mai plin de personalitate element a arhitecturii românești.
Stilul neo-românesc al lui Mincu este cel mai vizibil în „Bufetul de la Șosea” – proiect ce inițial era menit să devină pavilionul românesc în cadrul expoziției internaționale de la Paris din 1889 (anul în care a fost inugurat și Turnul Eiffel). Ulterior, proiectul a fost construit la București ca restaurant, devenind unul din locurile cele mai iubite ale vremii – un spațiu elegant și reconfortant.
Ceea ce e inteesant e că aplecarea lui Ion Mincu către formele „tradiționale” s-a sedimentat și s-a rafinat în timp, inclusiv ca urmare a expunerii sale la ideile europene ale epocii – de care s-a lăsat influențat, dar într-o formă echilibrată, aducându-le în armonie cu specificul local. Stilul său s-a nuanțat și în urma unei ample călătorii „de studiu” pe care a făcut-o în mai multe țări din Europa. Acest voiaj și-a pus amprenta asupra lucrărilor sale – infuzându-le de un spirit „universal” în care se regăseau la fel de firesc elemente bizantine sau baroce alături de ecouri din cultura tradițională românească.
Pasionat de patrimoniu, Ion Mincu și-a dedicat ultimii ani restaurării ansamblului Stavropoleos – care se afla la momentul acela în stare de aproape ruină.. Arhitectul s-a ocupat atât de refacerea bisericii, cât și de completarea cu o galerie de piatră în aer liber ce avea rol de Lapidarium (colecția de lespezi de mormânt provenite din bisericile dispărute ale orașului). Ceea ce noi vedem azi într-una din cele mai frumoase curți ale Bucureștiului i se datorează în mare măsură.