Din 1973 – anul în care Bofill a descoperit ansamblul fostei fabrici, proiectul a evoluat constant, iar arhitectul consideră că nu se va încheia niciodată, fiind un continuu work-in-progress, la fel ca și viața însăși. Ceea ce a rămas însă la fel a fost, desigur, structura clădirii – alura sa robustă, industrială, imposibil de trecut cu vederea, care a determinat de altfel întregul concept al proiectului. În prezent, întreaga viață a arhitectului se desfășoară aici, atât cea profesională cât și cea personală – și nu delimitate, ci într-o complementaritate firească
Pe website-ul companiei sale (link la ricardobofill.com), Ricardo Bofill vorbește despre cele 4 dimensiuni ale ansamblului La Fabrica: studio-ul (spațiul de lucru pentru el și echipa sa de la Taller de Arquitectura – RBTA), „catedrala” (sala de conferințe și showroom-ul), rezidența (spațiul de locuit al familiei Bofill) și grădinile. Pentru a ajunge la această configurație, Bofill și echipa sa au adaptat încăperile cu destinație pur funcțională ale fabricii, apelând atât la re-spațieri dar și la detalii de décor care să respecte în egală măsură atât stratul istoric al clădirii – o adevărată „cetate din beton”, plină de personalitate, cât și pe cel actual – foarte versatil între zonele personale și cele profesionale.
Cu siguranță cele mai spectaculoase transformari sunt cele ce privesc spațiul de locuit, provocarea fiind aceea de a converti un spațiu industrial, impozant, într-o casă – în adevărat sensul al cuvântului: primitoare, caldă, purtând amprenta celor ce trăiesc în ea. În interviuri, Bofill vorbește adeseori despre natura labirintică a Fabricii, care este în egală măsură un loc unde te poți face pierdut – dacă îți dorești să ai clipe de liniște, concentrare, solitudine, dar unde îi și poți regăsi pe ceilalți, pentru a împărtăși momente împreună. Senzația de intimitate este creată atât prin inconfundabila arhitectură de lumină – conturată de numeroasele ferestre cu arcadă, dar și prin drapaje, texturi, volume și mai ales nuanțe deschise ale decorului.
Ca modalitate fundamentală de lucru, Ricardo Bofill vorbește pe site-ul său despre o „desprindere de funcționalitatea pură, cu scopul de a scoate la lumină frumusețea”. Ansamblul industrial initial cuprindea nu mai puțin de 30 de silozuri monumentale – întinse pe o suprafață de patru kilometri, deasupra unei întregi rețele de tuneluri, și bineînțeles mai multe încăperi imense destinate echipamentelor tehnice de fabricare a cimentului.
Bofill descrie că după un proces atent de selecție, a păstrat doar 8 dintre silozuri – pe care le-a integrat organic în atmosfera noilor încăperi. Acest proces, notează el, a durat aproape un an și jumătate, dar a început să dezvăluie frumusețea ascunsă în interiorul fabricii: „Arhitectul a fost ca un sculptor, iar fabrica – blocul său de marmură.”
Prin natura sa hibridă, La Fabrica reușește să fie mult mai mult decât un proiect arhitectural multi-strat, e aproape un ecosistem cu o viață proprie, în continuă devenire. Înglobând elemente brutaliste, suprarealiste și chiar romantice, funcționalități diferite, texturi și culori de multe ori paradoxale, are probabil – ca element definitoriu, co-existența deplină a naturii și a culturii. Iar acest lucru se simte atât la nivel conceptual, cât mai ales în sensul cel mai concret – prin grădinile luxuriante care îi completează și complimentează perfect structura industrială.
Betonul are, prin definiție, o prezență foarte puternică – o personalitate „aspră”, pe care Ricardo Bofill a ales să o pună în valoare asociindu-i un partener cu adevărat pe măsură: natura caldă a Cataluniei. Astfel, vegetația abundentă în care este integrat ansamblul – de la vița de vie care escaladează vechile ziduri industriale la pini, eucalipți, măslini și palmieri, dau fiecare o notă atât de surprinzătoare, încât a descoperi La Fabrica înseamnă în primul rând a trăi o experiență senzorială – ca un poem din vegetație și beton. Bofill însuși vorbește despre senzația de realitate magică pe care o emană locul, tocmai prin această întoarcere ritualică a unei citadele industriale la natura sălbatică, din care ajunge să facă parte în mod organic.