Înainte să îl întâlnesc, știam, desigur, cifrele – este de aproape 30 de ani președintele CIROM (Patronatul din industria cimentului și altor produse minerale pentru construcții din România), dar cariera lui acoperă 52 de ani în domeniul cimentului, cu istorii mai mici sau mai mari din peste 20 de fabrici românești și străine.
Ce nu știam, însă, erau poveștile. Care, atunci când începi să răsfoiești atâția ani și atâtea locuri, ajung să se adune. Și uneori poate devin chiar mai puternice decât cifrele.
Partea fericită, totuși, atunci când întâlnești ceea ce se numește o legendă – iar în cazul lui Mihai Rohan chiar e valabil, este că are candoarea să îți întindă de la început o mână de ajutor:
“Eu nu prea știu de unde să zic că sunt. Poate îmi spui tu”. Născut sunt la Cluj, tata era inginer agronom și se ocupa cu organizarea marilor herghelii. La un moment dat, a avut o astfel de misiune și a fost repartizat la Bonțida. Acolo mi-am și petrecut primul an de viață, casa agronomului fiind o anexă chiar în curtea castelului Banfy.”
Undeva într-un miez de vară, în curtea unui castel ce nu devenise încă Electric – acesta a fost primul “început de lume” al lui Mihai Rohan. Vor urma și altele.
Pentru că pur și simplu există oameni a căror viață începe de mai multe ori, iar ei o privesc de fiecare dată cu aceeași energie.
Meseria tatălui l-a purtat mai departe dintr-un loc în altul al țării – din Bucovina până-n Făgăraș, la Herghelia Sâmbăta. O poveste de viață ce a început ca o călătorie, dar a devenit destul de repede imprevizibilă. Înainte de a împlini 5 ani își pierde tatăl, iar după câțiva ani la Săliște, ajunge, începând din clasa a doua la Brașov, unde rămâne atât în perioada liceului (celebrul, prestigiosul “Andrei Șaguna”), cât și a facultății.
Da, e greu să spui de unde ești, de fapt, după un traseu atât de ramificat, într-un timp atât de scurt.
Și totuși, ascultându-l vorbind, îți dai seama că Brașovul a rămas atât de adânc încrustat în povestea lui încât va ajunge cumva mereu, invariabil, să se refere la atmosfera, oamenii și mai ales mentalitatea de acolo – uneori în relație cu cele mai neobișnuite și exotice situații. Și mai ales, ajungi să înțelegi că Brașovul i s-a imprimat în felul de a fi și prin bucuria pe care o are când se declară pentru totdeauna șagunist – oricând și oriunde: “Noi, generația de atunci la Șaguna, suntem atât de uniți încât ne întâlnim în continuare în fiecare an”.
Bucureștiul și briza lui ‘68
După facultate (Electromecanică – o secție nou-înființată la vremea aceea la Universitatea din Brașov), s-a clasat imediat sub linie pe lista de repartiții in Brasov. Asta l-a trimis la București, ceea ce nu era neapărat o veste bună pentru tânărul absolvent de atunci, dar care avea să îi schimbe traseul.
Acesta a fost momentul ce a deschis drumul lui Mihai Rohan către lumea cimentului. A început la Institutul de Cercetare și Proiectare pentru Materiale de Construcții, pe Calea Victoriei, într-o clădire unde astăzi e Muzeul Colecțiilor. Era momentul 1968, sistemul politic românesc se afla într-o etapă relaxată, a deschiderii, entuziasmul schimbării plutea în aer peste tot în lume, iar la Institut s-a simțit din plin lucrul ăsta. “Eram atunci nu mai puțin de 250 de tineri, din diverse domenii ale materialelor de construcții, de la ciment la prefabricate sau ceramică”.
Povestește mai departe până la detalii senzoriale aceste momente – sunt primele amintiri pe care le are din ceea ce urma să devină o carieră. Aerul clădirii, sunetele, biroul pe care îl considera atunci imens, de peste 20 de oameni, fiecare lucrând cu rigla și cu planșeta, atmosfera de incredibilă emulație și cum simțea că avea câte ceva de învățat de la fiecare.
Între timp au trecut mai mult de 50 de ani, dar acolo nu doar că și-a întâlnit mentorul, dar și-a format un grup de prieteni de care se bucură și astăzi. Cu ei și-a petrecut de atunci fiecare Revelion (cu excepția celui dintre 1989 și 1990, când au rămas cu toții acasă). Simți întodeauna, atunci când vorbește despre viața personală, un atașament pentru ideea de continuitate – pe foștii colegi de la Șaguna îi reîntâlnește cu regularitate, iar cotidianul și-l organizează întotdeauna foarte atent, cultivând importanța acelor lucruri care rămân mereu la fel. Atenția asta pentru structură și stabilitate devine de înțeles în momentul când ajungi să-i afli mai departe poveștile.
Misiunile cimentului – din Africa până în India și Coreea de Nord
Mihai Rohan a petrecut 21 de ani la Institutul de Cercetare și Proiectare devenit ulterior CEPROCIM, timp în care a avut diverse funcții în engineering pentru fabrici de ciment în țară – Câmpulung, Hoghiz, Deva, Tașca-Bicaz, dar și în străinatate.
În perioada aceea, România exporta fabrici de ciment către mai multe țări, de la Cuba la Vietnam, Irak, Iugoslavia, Irak, Egipt sau Coreea de Nord. Proiectul și utiliajele pentru aceste fabrici de export erau produse în țară, iar odată cu fiecare “livrare” era nevoie de câte o misiune care să asigure fie avizarea proiectării, fie asistența tehnică la montarea fabricii.
Multe dintre aceste misiuni s-au transformat în adevărate expediții. Le și povestește, de altfel, cu precizie de etnograf.
În Africa, de pildă, au plecat ca să avizeze un amplasament pentru o fabrică de ciment în Guineea. Drumul până acolo (de fapt, către un zăcământ de calcar care să facă posibilă dezvoltarea unei fabrici de ciment în zonă) nu era altceva decât o potecă prin savană – iar de o parte și de alta, ierburile erau mai înalte decât mașina în care se aflau. Din când în când le ieșeau în față băștinași cu sulițele și până la urmă vizita de recunoaștere către amplasament a avut și un popas la colibele tribului.
Din India s-a întors suspect de holeră (pe care n-o avea), iar în Coreea de Nord a plecat pentru 2 săptămâni și s-a întors după 2 luni. În perioada asta a prins enorma desfășurare de forțe a festivităților de ziua lui Kim Ir Sen.
Centrala Cimentului – lumea cea mare
Se spune că fiecare plecare e, într-un fel, și o formă de a mai descoperi ceva din tine, însă pentru Mihai Rohan mai importantă decât orice experiență externă a fost “deplasarea” pe care a făcut-o în 1989, după ce a primit funcția de Director la Centrala Cimentului din București.
Acum, restrospectiv, o vede ca pe o schimbare de meserie, căci a însemnat trecerea de la proiectare la exploatare și, mai ales, lucrul cu oamenii. Centrala cuprindea la momentul acela toate fabricile de ciment din țară – peste 16 000 de oameni:
“Am început atunci să merg mai mult în fabrici – să înțeleg mai bine partea practică, dar si economică, financiară și tot ceea ce ținea de resurse umane. A fost perioada în care am bătut țara, am ajuns să o cunosc, și am citit foarte mult”.
Sfârșit de 89, început de altă lume
Au fost și momente al căror sens i-a devenit limpede cu mult după ce s-au întâmplat. Una din aceste situații a fost misiunea în Irak din 1989, trăită în 2 episoade la fel de impregnate de istorie. Prima dată a fost surprins in Irak de invadarea Kuweitului și cum toate granițele se închiseseră chiar în timp ce ei erau acolo, nu au avut de ales decât să caute, ca-n filme, un șofer care să îi treacă în Iordania, de unde să poată lua un avion spre București. Închipuiți-vă cum, undeva în teritoriul nimănui dintre Irak și Iordania se văd în noapte doar farurile unei mașini, străbătând deșertul. Gândul că ar fi putut fi nimiciți în orice moment de un avion de supraveghere le-a apărut în minte cu mult, mult mai târziu, când totul deja se încheiase.
Al doilea episod din Irak nu s-a mai lăsat cu o furtună în deșert, ci cu o aterizare în altă lume. Deși au plecat doar pentru câteva zile, lumea în care s-au întors nu mai era aceeași cu cea pe care o părăsiseră. Era decembrie 1989, iar o “fierbere” simțiseră la ambasadă încă de când ajunseseră în Irak. Revenirea la Otopeni s-a întâmplat chiar în după-amiaza de 21, imediat după mitingul lui Ceaușescu. În București deja se trăgea.
La foarte puțin timp după aceea, în primele luni din ianuarie 90, Centrala Cimentului a fost desființată, iar ei, cei care lucrau acolo, au trebuit să facă altceva. Așa că au făcut… un holding. În câteva zile, “după manual”, documentându-se din cărți, căci la momentul acela nu prea existau cazuri în practică. Mihai Rohan i-a găsit și numele – Romcim, primul holding industrial din România, cu 4 fabrici de ciment. A fost directorul general al acestuia până în 1997, când, odată cu procesul de privatizare, Romcim a fost preluat de compania franceză Lafarge.
Procesul de privatizare al fabricilor de ciment din România s-a desfășurat relativ rapid – până în 1999 întreaga industrie a fost privatizată, prin participarea celor mai puternice grupuri din domeniu la momentul acela la nivel global: Lafarge (Franța), Holcim (Elveția) și Heidelberg (Germania).
După privatizarea Romcim, Mihai Rohan a fost CEO la Casial Deva (grupul Lasselsberger – Austria) până în 1999, iar din 2000 până în 2012 a făcut parte din echipa celui de-al doilea holding căruia i-a pus numele – CarpatCement (Grupul HeidelbergCement – Germania): mai întâi până în 2010 ca CEO, iar până în 2012 ca președinte al Consiliului de Administrație. ”Nu poți conduce o organizație mare fără să iubești oamenii și fără să empatizezi cu ei”, spune Mihai Rohan. ”Stilul meu de management e unul democrat- participativ. Nu iau nicio decizie singur, ci mă înconjor de oameni foarte buni profesional, performanți, care oricând să îmi poată lua locul. Deciziile importante se iau după analize detaliate a unor variante, luând în considerare riscurile și consecințele, și doar după ce toată echipa este de acord. ”
Ce rămâne, acum, privind restrospectiv, la toate acestea?
“Pentru mine, dar și pentru toți cei ce lucrăm în domeniul ăsta, cimentul înseamnă statornicie, stabilitate. Când totul se schimbă, fabricile de ciment continuă să fie locuri în care oamenii rămân până ies la pensie. Și uneori lucrează acolo generații întregi din aceeași familie. Fabricile de ciment nu seamănă cu alte fabrici – în primul rând pentru că sunt legate organic de un loc anume. Nu poți să faci o fabrică de ciment oriunde, e nevoie ca locul ăla să fie într-un anumit fel. Iar legătura asta cu locul devine implicit și o legătură cu comunitatea – cu oamenii din zonă care lucrează în fabrică și apoi cresc copii care ajung și ei să lucreze în fabrică, și tot așa”.
*
Dacă din curiozitate ajungi să cauți istoria cuvântului “lecție”, vei descoperi – undeva în rădăcina lui etimologică, latinescul “lego” – care înseamnă “a aduna, a colecționa”. Exact asa sunt lecțiile pe care le primim din întâlnirea cu oamenii – o colecție de momente și întâmplari ale lor – dar care, cumva, prin puterea întâlnirii, ajung să te “adune” și pe tine mai bine.
Ascultându-l pe Mihai Rohan vorbind despre fiecare din perioadele vieții și carierei lui nu poți să nu observi bucuria cu care descrie cum a trecut prin fiecare stadiu “nou” – chiar și atunci când era vorba despre un teren necunoscut – precum trecerea la Centrala Cimentului – de la proiectare la exploatare, sau perioada tranziției – imediat după 89, când nu mai părea să existe niciun punct de reper cu orice formă de stabilitate.
Înțelegi, din felul cum împărtășește transformarea sa și modul cum a învățat permanent, că fiecare schimbare pe care a trăit-o nu a făcut decât să-i reactualizeze energia. Și că așa va fi și la următorul „început de lume”.